autor Petronela Coman-Comănescu, doctor biolog
Oamenii se bazează pe biodiversitate pentru a supraviețui dar, din ce în ce mai mult, acțiunile lor au consecințe negative asupra acesteia. De fapt, în epoca noastră, activitățile umane sunt principalele cauze ale scăderii biodiversităţii.
Impactul negativ al acțiunilor noastre a devenit atât de mare încât pierdem biodiversitate mai repede acum decât în orice alt moment al istoriei recente a Pământului. De pildă, din evaluarea a 47 000 de specii s-a constatat că 36 % dintre acestea sunt amenințate cu extincția, adică cu dispariția tuturor indivizilor din specia respectivă. În plus, rata de dispariție este estimată a fi de 50 până la 500 de ori mai mare decât cea observată din înregistrările fosile.
Există cinci cauze principale ale pierderii biodiversităţii: pierderea habitatului, schimbarea climei, supraexploatarea, speciile exotice invazive, poluarea. Fiecare dintre aceste cauze, pune o presiune uriașă asupra biodiversității și adesea apar în acelaşi timp în acelaşi ecosistem sau mediu.
Cea mai importantă cauză a pierderii biodiversităţii la nivel global este pierderea habitatului. Aceasta apare când mediul natural este transformat pentru a servi nevoilor umane. Exemplele cele mai cunoscute de pierdere a habitatului includ tăierea pădurilor pentru cherestea sau construirea așezărilor umane, transformarea terenurilor pentru agricultură, drenarea zonelor umede sau îndiguirea râurilor pentru a produce mai multă apă disponibilă pentru orașe.
Pierderea habitatului poate provoca de asemenea fragmentarea, care face dificilă deplasarea speciilor într-un habitat din cauza construirii unui drum care îl traversează de exemplu, și reprezintă o provocare majoră pentru speciile care necesită suprafețe mari de teren.
Schimbările climatice, care sunt cauzate de acumularea de gaze cu efect de seră (cum ar fi dioxidul de carbon), sunt o amenințare din ce în ce mai mare pentru biodiversitate. Ele obligă speciile fie să se miște pentru a găsi condiții favorabile în care să trăiască, fie să se adapteze la noul lor climat. În timp ce unele specii pot fi capabile să țină pasul cu schimbările create de schimbările climatice, altele nu vor putea face acest lucru. De exemplu, biodiversitatea din regiunile polare și lanțurile muntoase este deosebit de vulnerabilă la schimbările climatice.
Supraexploatarea are loc atunci când biodiversitatea este eliminată din cauza ritmului nesustenabil al exploatării sale. Efectele majore pe care supraexploatarea le are sunt epuizarea resurselor si pierderea habitatului, crescând riscul de dispariție al unor specii. În prezent, aproximativ o treime dintre vertebratele pe cale de dispariție ale lumii sunt amenințate de supraexploatare. În plus, supraexploatarea unei singure specii poate modifica compoziția in specii a habitatului în care ea trăiește.
Speciile străine invazive afectează biodiversitatea nativă în mai multe moduri, ca prădători, paraziți, vectori (sau purtători) de boli sau concurenți direcți pentru habitat și hrană. În multe cazuri, speciile exotice invazive nu au prădători în noul lor mediu, iar înmulțirea lor este necontrolată. Astfel de specii pot produce daune economice sau de mediu sau pot afecta negativ sănătatea umană.
Poluarea, datorată în special nutrienților folosiți în agricultură, precum azotul și fosforul, reprezintă o amenințare tot mai mare atât pe uscat, cât și în ecosistemele acvatice. In timp ce utilizarea pe scară largă a îngrășămintelor a permis creșterea producției de alimente, ea a provocat, de asemenea, grave daune mediului, cum ar fi eutrofizarea.
Poluarea aerului și a apei stresează ecosistemele și reduce dimensiunea populațiilor sensibile, iar precipitațiile acide slăbesc speciile de arbori, facilitează atacul dăunătorilor și dăunează ecosistemelor acvatice prin modificarea pH-ului apei.
Din păcate, mii de specii sunt în pericol de a dispărea complet și ar putea fi prea târziu pentru a le salva pe unele, dar nu este prea târziu să se ia măsuri pentru a le salva pe altele.
Eforturile de conservare din ultimele decenii au produs o diferență semnificativă în starea biodiversității de astăzi. Peste 100.000 de zone protejate oferă habitat pentru fauna sălbatică și ajută la ținerea sub control a defrișărilor. Atunci când protejarea habitatului nu este suficientă, alte tipuri de acțiuni de conservare, cum ar fi restaurarea, reintroducerea speciilor spontane și controlul speciilor invazive, au avut efecte pozitive.
În cele din urmă, stilul de viață al indivizilor și al comunităților are un efect mare asupra biodiversității și asupra mediului.
Există trei obiective majore ale conservării biodiversităţii:
• Păstrarea diversității speciilor.
• Durabilitatea speciilor și a ecosistemelor.
• Menținerea proceselor ecologice esențiale și de susținere a vieții.
Metode de conservare a biodiversităţii
Există două tipuri de metode pentru conservarea biodiversităţii: conservarea in situ și conservarea ex-situ.
CONSERVAREA IN SITU
Conservarea in situ se referă la conservarea și protecția speciilor în habitatul lor natural, adică conservarea resurselor genetice în populațiile naturale ale speciilor de plante sau animale.
Această metodă are multe avantaje: conservă speciile, precum și habitatul lor natural; asigură protecție unui număr mare de populații; este economică; nu necesită ca speciile să se adapteze la un nou habitat.
Conservarea in situ presupune existența ariilor protejate: unele de interes național, altele de interes comunitar (adică la nivelul Uniunii Europene), iar altele de interes internațional.
Desemnarea și gestionarea ariilor protejate reprezintă piatra de temelie a conservării biodiversității.
Arii naturale protejate de interes național:
• Rezervații științifice – arii naturale protejate, cu regim strict de protecție, în care activitățile umane sunt interzise, cu excepția celor în scop științific.
• Parcuri naționale – arii protejate naturale în care se protejează speciile reprezentative pentru natura României și mediul lor de viață, cu o intervenție minimă a oamenilor. Sunt permise activități recreative, educative și de cercetare științifică, activități tradiționale și de construire a unui minim de infrastructură turistică (marcaje, refugii).
• Monumente al naturii – arii naturale protejate ce au ca scop protecția și conservarea unor elemente naturale cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea și raritatea lor. Acestea pot fi specii de plante sau animale, arbori seculari, fenomene geologice (peșteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade) sau a alte elemente naturale.
• Rezervații naturale – arii naturale protejate pentru protecția și conservarea unor habitate și specii naturale importante. Aici sunt permise acțiuni recreative, educative și de cercetare.
• Parcuri naturale – arii naturale protejate pentru protectia și conservarea unor ansambluri peisagistice. Sunt permise activități recreative și educative, construcția de infrastructură turistică (marcaje, cabane, refugii), activități umane de dezvoltare durabilă.
Arii naturale protejate de interes comunitar (la nivelul Uniunii Europene)
Rețeaua Natura 2000, se bazează pe zone speciale de conservare, cunoscute acum ca „situri Natura 2000”. Scopul lor este de a conserva zonele ecologice remarcate pentru raritatea și vulnerabilitatea speciilor care trăiesc acolo și a habitatelor lor naturale. În prezent, există 25.000 de astfel de situri care se extind în toată Europa. Ca atare, Natura 2000 este implicată activ în conservarea habitatelor naturale și seminaturale de interes pentru comunitatea din întreaga Uniune Europeană.
Rețeaua este concepută pentru a contracara erodarea biodiversității, de exemplu, prin conservarea habitatelor esențiale pentru existența și reproducerea speciilor sălbatice endemice. În caz contrar, aceste specii ar putea pur și simplu să dispară.
Arii naturale protejate de interes internațional
• Rezervații ale biosferei – desemnate de UNESCO în cadrul programului Man and Biosphere (MaB). În această categorie intră Delta Dunării și părți din Parcul Național Retezat și Parcul Național Munții Rodnei.
• Situri naturale ale patrimoniului natural universal desemnate în cadrul UNESCO World Heritage Convention, din 1972. Această categorie este diferită de MaB și include Delta Dunării și pădurile seculare de fag din Carpați.
• UNESCO Global Geoparks, prin programul Geosciences and Geoparks din 2015; în România se află Geoparcul Dinozaurilor.
• Zone umede de importanță internațională sau situri RAMSAR desemnate în conformitate cu prevederile Convenției privind conservarea zonelor umede de importanță internațională (exemple: Delta Dunării, Rezervația Naturală Tinovul Poiana Stampei, Parcul Natural Balta Mică a Brăilei; vezi lista completă)
CONSERVAREA EX SITU
Conservarea ex situ înseamnă conservarea speciilor în afara habitatului lor natural sau a locului de apariție. Este metoda prin care o parte din populație sau întreaga specie pe cale de dispariție este luată din habitatul său natural care este amenințat, iar reproducerea și menținerea acestor specii are loc în ecosisteme artificiale.
Aceste ecosisteme artificiale pot fi grădini botanice sau zoologice, pepiniere etc. Mediul de viață este modificat în aceste situri de conservare, creându-se condiții propice pentru supraviețuire.
Avantajele conservării ex situ includ: controlul asupra condițiilor esențiale de susținere a vieții, posibilitatea introducerii de metode de reproducere artificială, care conduc la crearea multor descendenți ai speciei; protejarea speciei de braconaj și gestionarea eficientă a populației, posibilitatea de aplicare a tehnicile genice pentru a crește populația speciei și reintroducerea în sălbăticie.
Surse de informare asupra stării globale de conservare a speciilor
Un instrument valoros este Lista Roșie IUCN (Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii), ce poate fi consultată pe pagina https://www.iucn.org/
Înființată în 1964, Lista roșie a speciilor amenințate a Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii a evoluat pentru a deveni cea mai cuprinzătoare sursă de informații din lume cu privire la starea de risc global de extincție a speciilor de animale, ciuperci și plante, în prezent deținând informații despre 142.577 de specii diferite. Aceste date sunt colectate de aproape 15.000 de experți din întreaga lume și sunt un instrument extrem de util în influențarea deciziilor de conservare.
Lista Roșie a IUCN atribuie speciilor categorii speciale (statut sozologic), în funcție de cât de amenințate sunt. Există opt categorii pentru speciile evaluate:
EX - extinct, dispărut, când nu există dubii că ultimul individ al taxonului a murit
EW - dispărut în sălbăticie, când se cunoaște că taxonul supraviețuiește numai în cultură
CR - critic periclitat (amenințat), când taxonul este confruntat cu un risc extrem de dispariție în sălbăticie în viitorul apropiat
EN - periclitat (amenințat), când taxonul nu este critic periclitat, dar este confruntat cu un risc foarte mare de dispariție în sălbăticie
VU - vulnerabil, când taxonul nu este nici critic periclitat, nici periclitat, dar este confruntat cu un risc ridicat de dispariție din sălbăticie într-un viitor mediu
LR - risc scăzut de dispariție, când la evaluare taxonul nu satisface criteriile pentru niciuna dintre categoriile CR, EN sau VU.
DD - informații deficiente, când informațiile existente nu sunt potrivite pentru a face o evaluare directă sau indirectă a riscului de dispariție a taxonului, bazată pe abundența și/sau distribuția sa și/sau statutul populației
NE - neevaluată, când taxonul încă nu a fost apreciat în raport cu criteriile de mai sus.
Unei specii i se atribuie una dintre aceste categorii, odată ce a fost evaluată pe baza unor criterii foarte stricte și atent formulate. Acestea se bazează pe factori precum aria geografică, dimensiunea populației și ratele de declin. Atunci când vorbim despre astfel de specii folosim termenul colectiv ”specii amenințate”.
Această Listă Roșie IUCN ne poate ajuta să avem răspunsuri la câteva întrebări importante, ca de exemplu:
• În ce zone de pe glob este cel mai mult amenințată biodiversitatea?
• În ce ritm se pierde biodiversitatea?
• Unde se pierde cel mai rapid?
• Care sunt principalele motive pentru aceste pierderi?
• Cât de reuşite sunt acţiunile de conservare?
Pe lângă aceste liste roșii internaționale, există astfel de liste roșii și la nivel național. În ceea ce privește plantele, în prezent în România există 3 Liste Roșii (Oltean et al. 1994; Boșcaiu et al. 1994; Dihoru & Dihoru 1994) și o Carte Roșie (Dihoru & Negrean, 2009). Aceste documente cuprind peste 1500 de taxoni dintre cei aproape 3800 prezenți în flora României.
Listele Roșii, realizate în anul 1994, au folosit următoarele categorii: plantă dispărută (Ex), periclitată (E), vulnerabilă (V), rară ( R), neevaluată (I), cu date insuficiente (K), în afara pericolului (O), neamenințat (nt).
INSTRUMENTE PENTRU CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII
Eforturile de conservare a biodiversității au fost susținute de îmbunătățirea continuă a politicilor de mediu la scară locală, regională și globală. O serie de convenții internaționale, organizații internaționale și ghiduri procedurale au fost create în acest scop.
Convenția asupra Conservării Biodiversității
De la adoptarea sa în 1992 la Summit-ul Pământului de la Rio de Janeiro, obiectivul convenției a fost acela de a dezvolta strategii, planuri și programe naționale care să contribuie la asigurarea conservării și utilizării durabile a diversității biologice.
Textul acestei convenții recunoaște pentru prima dată în dreptul internațional: ”conservarea diversității biologice este o preocupare comună a omenirii”.
Are trei obiective principale:
• Conservarea diversităţii biologice
• Utilizarea pe termen lung a componentelor diversităţii biologice.
• Distribuirea echilibrată a beneficiilor care decurg din utilizarea resurselor genetice.
Pe lângă aceste obiective largi de conservare, la cea de-a 10-a reuniune a Conferinței părților la Convenție, desfășurată la Nagoya în octombrie 2010, statele semnatare au elaborat un plan strategic pentru următoarele decenii, inclusiv o viziune pentru diversitatea biologică până în 2050 și obiective pentru 2020. În același timp, au dezvoltat mijloace de implementare și un mecanism de monitorizare și evaluare a progresului către obiectivele comune.
În plus, părțile la convenție au adoptat ceea ce este cunoscut sub numele de „Protocolul de la Nagoya”. Acesta este un acord internațional al cărui scop este de a împărți în mod echitabil beneficiile care decurg din utilizarea resurselor genetice, contribuind astfel la conservarea și utilizarea durabilă a biodiversității.
Convenția privind comerțul internațional cu specii de plante spontane și animale sălbatice amenințate (CITES)
Convenția a fost semnată în 1973 la Washington și își propunea să se asigure că comerțul internațional cu exemplare de animale și plante sălbatice nu amenință supraviețuirea speciilor cărora le aparțin.
Întrucât comerțul cu plante și animale sălbatice se extinde dincolo de frontierele naționale, acesta trebuie reglementat prin cooperare internațională pentru a proteja anumite specii de supraexploatare. Statele care ratifică CITES, cunoscute sub numele de Părțile la Convenție, trebuie să adopte legislația care să asigure respectarea Convenției la nivel național. Multe specii comercializate nu sunt amenințate, dar existența unui acord care să asigure un comerț durabil este importantă pentru a păstra aceste resurse pe termen lung.
Până în prezent, CITES oferă protecție pentru mai mult de 30.000 de specii sălbatice, care sunt enumerate în funcție de gradul de protecție pe care îl necesită, într-un apendice la Convenție. Orice import, export sau introducere de specii reglementate de Convenție trebuie să fie autorizat printr-un sistem de licențiere.
Convenția RAMSAR
Convenția privind zonele umede, cunoscută sub numele de Convenția Ramsar, după orașul iranian în care a fost adoptată, este un tratat interguvernamental care a intrat în vigoare în 1975 și oferă cadrul pentru acțiunea națională și cooperarea internațională pentru conservarea și utilizarea înțeleaptă a zonelor umede.
Utilizarea înțeleaptă a zonelor umede este definită ca „menținerea caracterului lor ecologic, realizată prin implementarea abordărilor ecosistemice, în contextul dezvoltării durabile”. Cu alte cuvinte, în centrul acestui concept se află ideea de conservare și utilizare durabilă a zonelor umede, în beneficiul comunităților umane de pe întreaga planetă. Într-adevăr, aceste zone oferă servicii ecologice esențiale prin reglementarea regimurilor hidrologice, jucând un rol vital în atenuarea schimbărilor climatice și formând rezervoare de biodiversitate. Ele sunt în sine o resursă economică, științifică, culturală și recreativă valoroasă pentru întreaga umanitate.
Alte Convenții
Uniunea Europeană a oferit statelor membre UE un cadru comun pentru conservarea speciilor și a mediului natural prin Directiva Păsări (1979) și Directiva Habitate (1992). Aceste două directive au fost reunite prin crearea unei rețele ecologice europene, rețeaua Natura 2000, cu dublu scop de a păstra diversitatea biologică și de a consolida patrimoniul natural al Europei.
