autor Petronela Coman-Comănescu, doctor biolog
Ecosistemele se modifică permanent. Aceste modificări pot fi subtile, abia vizibile sau pot fi extreme când un ecosistem este pur și simplu înlocuit. Din păcate, oamenii moderni sunt cei care au început să facă acest lucru din ce în ce mai des, transformând ecosisteme naturale în ecosisteme artificiale, antropizate. Și cele mai elocvente exemple de ecosisteme antropizate sunt orașele.
Construirea și dezvoltarea orașelor pot modifica o pădure într-un peisaj deșertic dar și un deșert într-o bucată de pământ roditor și plin de viață. Aceste orașe transformate adăpostesc plante și animale diferite de cele care existau înainte și schimbă profund mișcarea apei și vremea.
Cu toate acestea, oamenii au încercat încă din cele mai vechi timpuri să recreeze în orașe habitate naturale. În timpul evoluției umane, oamenii au părăsit pădurile pentru locuri deschise și au căutat refugii în peșteri și zone stâncoase. Orașele timpurii, construite cu piatră naturală, recreează multe dintre aspectele acestor habitate, ceea ce în epoca modernă, noile structuri din sticlă și oțel nu o fac. Cealaltă componentă a habitatului uman ancestral, câmpul deschis și cu arbori, a fost oglindită în amestecul de peluze, grădini și copaci care alcătuiesc suburbiile în care mulți oameni preferă să le locuiască.
Ecosistemele urbane sunt deci sisteme socio-ecologice, aproape complet artificiale, dar care includ, în proporții diferite, toate celelalte tipuri de ecosisteme (pădurile, lacurile și râurile și zonele agricole pot face toate parte din imaginea urbană) care sunt puternic influențate de activitățile umane.
Pe lângă habitatele specifice acestor ecosisteme naturale, urbanizarea a creat o serie de habitate noi pentru animale și plante: clădiri, poduri, parcuri, grădini private, iazuri și zone umede, etc. Chiar dacă sunt habitate artificiale, ele oferă resurse importante pentru biodiversitate – sol, nutrienți, hrană, apă, adăpost, locuri pentru cuibărit, adăpostirea și reproducerea animalelor. Pentru anumite specii care pot exploata aceste habitate noi, ele pot compensa parțial pierderea habitatelor naturale în urma urbanizării.
Modificări în ecosistemele urbane
❖ Ciclurile naturale care există în natură sunt adesea perturbate de dezvoltarea urbană. Ciclul natural al apei este perturbat de sistemele de scurgere pluvială și de suprafețele impermeabile precum asfaltul, acoperișurile și betonul. Aceste scurgeri sunt nefiltrate, pline de sedimente, poluanți și resturi. De asemenea, mai puțină apă se infiltrează în pământ pentru a reîncărca bazinele de apă subterane.
❖ Eroziunea solului este accelerată de activitățile umane și peisajele sunt modificate. Eroziunea degradează calitatea apei prin contribuția cu sedimente și poluanți la scurgere. Restabilirea vegetației este soluția eficientă pentru menținerea solului.
❖ Insulele de căldură apar când vegetația dispare și este înlocuită cu suprafețe care absorb căldură, cum ar fi acoperișuri, pereți, parcări și străzi, accelerând formarea smogului, crescând cererea de energie pentru răcire și riscurile pentru sănătate.
Habitatele urbane sunt extrem de diverse, incluzând parcuri, grădini și curți, cimitire, terenuri virane, pâraie și lacuri, poduri și gropi de gunoi.
Habitatele urbane sunt împărțite în patru mari categorii:
1. Habitate construite
2. Habitate degradate
3. Habitate verzi
4. Habitate acvatice
HABITATE DIN BUCUREȘTI
HABITATELE CONSTRUITE
Habitatele construite sunt cele care definesc zonele urbane. Fiind concepute pentru oameni, acestea aproape exclud complet alte organisme. Cu toate acestea, aceste habitate susțin viața, iar tipul de materiale utilizate, arhitectura și locația determină ce tipuri de alte organisme pot trăi aici.
Zidurile din oraș, deși în general destul de inospitaliere din cauza expunerii la niveluri ridicate de lumină, radiații ultraviolete, temperatură și poluanți, găzduiesc încă unele specii. De exemplu, pereții construiți din materiale poroase, cum ar fi calcarul, pot susține licheni, mușchi și plante cățărătoare împreună cu o varietate de alge și cianobacterii. Crăpăturile, în special la baza pereților, oferă locuri pentru apă și nutrienţi. Plantele care supraviețuiesc în aceste minihabitate pot susține comunități de insecte mici, păianjeni și melci.
Clădirile din oraș sunt structuri complexe. Oamenii împart spațiul din ele cu o varietate de „dăunători”, cum ar fi șoarecii, șobolanii și gândacii. Păianjenii din apartamente captează insecte care intră fie accidental, fie intenționat pentru a găsi hrană, apă sau gunoi și ar trebui protejați. Structurile clădirilor oferă locuri de cuibărit pentru păsări și pentru liliecii care cuibăresc în coșuri și poduri.
Trotuarele, parcările și piețele sunt zone pavate colonizate de plante ce trebuie să depășească provocările călcării și compactării solului, dar cele care reușesc pot înflori în golurile unde se acumulează apa și substanțe nutritive.
În zonele cele mai călcate în picioare, supraviețuiesc doar plantele erbacee scunde, multe dintre ele fiind plante anuale, cu o existență efemeră.
Străzile se deosebesc de alte zone asfaltate prin traficul vehiculelor ce cauzează existența și mai redusă a plantelor și animalelor. Animalele care încearcă să traverseze străzile pot pieri în această încercare. Străzile acționează astfel ca bariere în calea dispersării, fragmentând habitatele. Pasajele subterane, uneori proiectate special pentru trecerea animalelor, și canalele de drenaj sunt folosite de multe specii ca o modalitate relativ sigură de a traversa drumurile.
HABITATE DEGRADATE
Efectele activității economice urbane s-au extins dincolo de locuințe și locuri de muncă în care este concentrată activitatea umană și se reflectă în zonele dezafectate și gropile de gunoi. Gropile de gunoi active, au grade ridicate de perturbare și conțin toxine, susținând doar cele mai dure plante.
Zonele dezafectate sunt zone de producție și industriale care au fost abandonate sau sunt rar utilizate. Primele specii care apar sunt de obicei plantele anuale dispersate de vânt și ierburile rezistente, urmate apoi de plante perene mai înalte și în final de plante lemnoase. Locurile cu cantități mari de moloz sau gunoi pot avea o retenție slabă a apei și soluri care sunt neospitaliere pentru multe plante. Pe măsură ce comunitatea de plante se schimbă, totuși, comunitatea animală, începând cu insectele, se schimbă ca răspuns.
HABITATELE VERZI
Habitatele verzi variază ca mărime, utilizare, management și regim de perturbare.
Peluzele și grădinile particulare sunt printre cele mai răspândite habitate verzi urbane. Grădinile din fața și din spate caselor sunt gestionate diferit, de obicei în fața casei plantându-se arbori, arbuști și alte plante decorative, pe când în spatele casei poate exista o zonă de relaxare acoperita cu gazon și uneori pomi fructiferi dar și o mică grădină de legume. Toate aceste grădini susțin o mare varietate de polenizatori și de alte insecte.
Parcurile variază foarte mult în ceea ce privește caracteristicile lor ecologice, distribuția și abundența speciilor rezultate. Parcurile vechi (Herăstrău, Cișmigiu, Parcul Carol) adăpostesc o biodiversitate crescută. O mare suprafață din aceste parcuri sunt colonizate de flora spontană, adăpostind uneori și specii rare.
Parcurile mai noi sunt de obicei gestionate mai intens prin cosit și controlul buruienilor, cea mai mare suprafață fiind acoperită cu gazon și plante ornamentale cultivate. toate aceste parcuri adăpostesc populații mari de veverițe și un amestec de specii de păsări urbane și non-urbane.
Cimitirele seamănă mult cu parcurile, cele vechi fiind relativ netulburate pentru perioade lungi de timp și putând astfel menține populații de specii de plante native, unele chiar rare în flora României. Pietrele funerare susțin și o mare varietate de licheni.
Marginile drumurilor sunt zone verzi ce se confruntă cu un număr mare de perturbări, inclusiv zgomotul și vântul de la vehiculele care trec, poluanți variind de la oxizi de azot din aer până la sare de drum, metale și cauciuc spălat de pe suprafața drumului. Aceste medii potențial stresante pot adăposti o biodiversitate ridicată, datorită concentrației de apă creată de scurgeri și disponibilității azotului nutritiv.
Arborii de pe marginea străzilor trebuie să se adapteze la pierderea solului, retenția slabă a apei, poluarea și umbrirea clădirilor. Mulți sunt bolnavi și au o longevitate de până la 10-15 ani. Acei copaci care supraviețuiesc modifică mediul din jurul lor în multe feluri. Plantele care cresc la baza copacilor pot beneficia de un sol mai stabil si mai permeabil la apă, de temperaturile reduse ale aerului si de nutrientii depusi de caini. Copacii adăpostesc clădirile și suprafețele din apropiere de soare și vânt, potențial îmbunătățind habitatele pentru oameni și alte animale din apropiere.
Pădurea urbană este de obicei mică și fragmentată, împărțită în zone izolate. Arborii sunt de obicei scunzi. Animalele mici, cum ar fi rozătoarele, pot avea mișcare restricționată din cauza fragmentării și pot ajunge la densități locale extrem de mari. Aceste petice sunt prea mici pentru a sprijini prădătorii mari, crescând șansele animalelor mici să își mărească populația.
HABITATELE ACVATICE
Oamenilor le place să trăiască lângă apă, majoritatea orașelor fiind construite pe firul apelor incluzând astfel o mare varietate de habitate acvatice. Aceste habitate pot fi rămășițe sau modificări ale corpurilor de apă anterioare sau pot fi nou create de oameni.
Zonele umede cum ar fi balta Văcărești, în care solul este saturat cu apă sunt magneți pentru plante și animale sălbatice.
Râurile din zonele urbane sunt adesea canalizate pentru a crește viteza de curgere și pentru a gestiona valurile de apă datorate scurgerii apelor pluviale. Organismele care trăiesc aici trebuie să tolereze aceste condiții și, în cazuri extreme, pot să semene cu speciile care trăiesc în stațiile de canalizare. Habitatele riverane, de-a lungul marginilor râurilor, pot susține o mare diversitate de plante și animale, dar se confruntă cu stresurile tipice urbane cauzate de perturbări și poluare.
Deoarece habitatele urbane din apropiere interacționează prin schimbul de materie, organisme și nutrienți sau prin modificări ale mișcărilor vântului și apei, ele rămân dependente unele de altele ca părți ale aceluiași ecosistem urban.
SUNT ECOSISTEMELE URBANE CU ADEVĂRAT UNICE?
ÎNTR-UN FEL, DA – ANUMITE CARACTERISTICI, CUM AR FI O ACOPERIRE MARE A SUPRAFEȚEI IMPERMEABILE, O DENSITATE MARE DE OAMENI ȘI STRUCTURI CONSTRUITE ȘI NIVELURI RIDICATE DE POLUARE A AERULUI, ZGOMOTULUI ȘI LUMINII DISTING ECOSISTEMELE URBANE DE ALTE ECOSISTEME.
