autor Petronela Coman-Comănescu, doctor biolog
În orașe, temperaturile ambientale sunt mai ridicate decât cele din zonele rurale înconjurătoare, manifestând fenomenul de insulă de căldură urbană. Vegetația urbană are sezoane de creștere mai lungi iar plantele intră în vegetație mai devreme decât cele din zonele rurale din jur.
Este bine cunoscut faptul că plantele din mediile urbane, în special arborii, oferă mai multe servicii ecosistemice. Beneficiile plantelor includ:
- reglarea climatică,
- absorbția/reducerea dioxidului de carbon și a altor gaze cu efect de seră și poluanți,
- umbrirea, care reduce efectele insulei de căldură urbană și este un factor general de răcire,
- interceptarea precipitațiilor și evitarea scurgerilor periculoase de apă,
- creșterea capacității de reținere a apei freatice.
Plantele din zonele dens urbanizate contribuie de asemenea, la protecția împotriva mai multor pericole, cum ar fi vânturile puternice, eroziunea solului și a versanților, inundațiile torenţiale, alunecările de teren și reduc zgomotul din trafic.
Ce beneficii ne aduc plantele din zonele urbane
- Arborii așezați corespunzător în jurul clădirilor pot reduce nevoile de aer condiționat cu 30% și pot economisi energia utilizată pentru încălzire cu 20-50%
- Arborii și vegetația reduc scurgerea apelor pluviale prin captarea și stocarea precipitațiilor în coronament și eliberarea apei în atmosferă prin evapotranspirație
- O treime din biomasa unui copac se află sub pământ, în rădăcini. Carbonul este stocat în sol: aproximativ 75 de miliarde de tone de carbon numai în solurile UE, sub formă de material vegetal și animal, sunt în diferite stadii de degradare. Solul are potențialul de a compensa 5-15% din emisiile globale
- Parcurile și pădurile urbane mențin și cresc biodiversitatea în orașe. Diversitatea speciilor de arbori și prezența lemnului mort sunt elemente cheie pentru o floră și o faună diversificată
- Un arbore matur cu frunze produce la fel de mult oxigen într-un sezon cât inhalează 10 oameni într-un an.
- Amplasarea strategică a copacilor în zonele urbane poate răci aerul cu 2–8°C, reducând efectul de insulă de căldură urbană
Invazive sunt acele plante străine care vin de pe alte continente, se înmulțesc necontrolat, fără intervenția omului și elimină plantele native din habitatele în care ele s-au instalat. Speciile pot fi, astfel, străine pentru un continent, o țară sau o bioregiune. Plantele străine (alohtone) se mai numesc specii exotice, adventive sau non-native. O parte dintre ele devin invazive.
Cele mai multe specii invazive au anumite trăsături care le fac să aibă succes în habitatele pe care le invadează:
- tolerează o gamă largă de condiții de mediu
- se reproduc în număr mare și în mai multe moduri
- semințele au capacitatea de a germina o perioadă lungă de timp
- cresc rapid
- formează populații dense
- au puțini prădători naturali și perturbă rețelele trofice
- sunt „greu de ucis”, putând supraviețui focului, tăierii sau chiar otrăvirii
- pot produce substanțe alelopatice (substanțe chimice care inhibă dezvoltarea plantelor din vecinătate)
- au, în general, valoare economică mică sau chiar nu au deloc
Dintre cele peste 800 specii de plante străine inventariate în România, un număr de 130 de specii îndeplinesc criteriile pentru a fi considerate invazive, atât în privinţa capacităţii lor de răspândire în natură (lărgire a arealului), cât şi în privinţa impactului asupra ecosistemelor, economiei şi sănătăţii umane.
Cele mai agresive plante invazive din România sunt: ambrozia (Ambrosia artemisiifolia), Ailanthus altissima (falsul otetar) și Amorpha fruticosa (salcâmul pitic).
În 2016, ca urmare a Regulamentului (UE) nr. 1143/2014 al Parlamentului European, Comisia Europeană a adoptat lista speciilor alogene invazive de interes pentru Uniune care includea 37 specii. Lista a fost actualizată prima dată în 2017 și ulterior în 2019, varianta actuală incluzând 66 specii dintre care 36 de specii sunt plante iar dintre acestea, în România sunt raportate 10 specii (conform https://invazive.ccmesi.ro/despre-speciile-invazive/lista-sai-romania/) și anume:
- Ailanthus altissima, cenușer, fals oțetar
- Asclepias syriaca, ceara albinei
- Baccharis halimifolia, bacaris
- Cabomba caroliniana, cabomba verde
- Elodea nuttallii
- Eichhornia crassipes, zambila de apă
- Heracleum mantegazzianum
- Heracleum sosnowskyi, brânca ursului
- Impatiens glandulifera, balsamina, slăbănog
- Myriophyllum aquaticum
Dintre cele peste 800 de specii străine, 264 au fost introduse de noi, oamenii, cei care iubim plantele si le folosim ca ornamente. Dar unele dintre acestea au provocat grave probleme in ultimii ani. Cele mai bune exemple sunt troscotul japonez (Reynoutria japonica), bostănașul spinos (Echinocystis lobata) și napii porcești (Helianthus tuberosus), care au scăpat din cultură și au devenit abundente, provocând deteriorarea gravă a vegetației native.
Oamenii din întreaga lume acționează pentru a preveni invazia speciilor străine, astfel încât să nu afecteze biodiversitatea nativă și pentru a minimiza impactul acestora dacă s-au stabilit deja.
Prevenirea este prima linie de apărare împotriva speciilor invazive. Este de asemenea, cea mai ieftină (pe termen lung) și cea mai practică acțiune. Prevenirea presupune reglementarea introducerilor voite de specii şi minimizarea speciilor introduse accidental prin identificarea speciilor și a căilor de risc. Odată ce o specie invazivă a intrat într-o țară, prevenirea nu mai este o opțiune. Opțiunile rămase sunt eradicarea, izolarea, controlul și atenuarea (reducerea).
Eradicarea înseamnă eliminarea unei specii invazive dintr-o țară sau o zonă. Cu cât este lăsată o astfel de specie să se stabilească mai bine, cu atât este mai greu și mai scump de eradicat, așa că acțiunea timpurie este foarte importantă. Eliminarea invazivei este adesea suficientă pentru a permite florei și faunei native să revină.
Izolarea este a formă specială de control care restricționează răspândirea unei specii invazive și păstrează populaţia ei pe o anumită arie geografică. Izolarea funcționează cel mai bine dacă specia este depistată precoce.
Scopul controlului este de a reduce densitatea și abundența speciei invazive sub un nivel acceptabil. Dacă specia este menținută sub acest nivel, atunci speciile native cu care concurează pot recâştiga terenul pierdut.
Dacă eradicarea, izolarea și controlul nu sunt opțiuni sau nu au funcționat, ultima opțiune disponibilă este atenuarea. Scopul atenuării este de a „trăi” cu specia invazivă și de a minimiza impactul asupra biodiversității și economiei. În strategiile de atenuare, se pune accent pe ajutorarea speciilor native și a celor pe cale de dispariție.
Cum sunt introduse plantele invazive și cum minimizăm impactul acestora
Speciile de plante invazive ar putea fi cele mai mari autostopiste din lume. Ele găsesc modalități de a se strecura peste granițele geografice, în noi teritorii și de multe ori primesc ajutor de la oameni. Uneori, acest ajutor este intenționat, alteori este întâmplător. Calea și vectorul care transportă speciile exotice invazive sunt factori importanți, care permit plantelor invazive să ajungă și să se stabilească în noi teritorii.
O cale de introducere este orice modalitate care permite acestor plante să intre sau să se răspândească într-un nou teritoriu.
Un vector este orice lucru viu sau neviu care transportă organisme, fie deliberat, fie accidental.
O cale de introducere poate fi cea naturală: vântul, apa, curenții și alte forme de dispersie naturală care pot aduce specii într-un habitat nou.
O mare parte însă este introdusă intenționat de om, iar principala cale este comerțul cu plante ornamentale. O altă parte este introdusă neintenționat, atunci când transportăm semințe în mod accidental, fără să ne dăm seama de asta: ascunse în solul plantelor decorative importate, împreună cu unele cereale sau printre diverse mărfuri, transportate de apele curgătoare sau în apa de balast a navelor.
